Sfantul Nicolae - în slujba poporului
După o vreme, vrând cuviosul Nicolae a merge în Palestina, a urcat pe o corabie şi a plecat într-acolo. S-a pornit furtună grozavă pe când erau pe mare. Fericitul le-a spus să îndrăznească a se ruga la Dumnezeu şi împreună cu aceia s-a rugat. Toată groaza s-a prefăcut în veselie când vântul s-a potolit, norii s-au risipit şi soarele s-a arătat. Navigând liniştiţi, au ajuns în port.
A zăbovit mult la Ierusalim, pregătindu-se şi năzuind a merge în pustie. Dar un glas dumnezeiesc l-a sfătuit să meargă acasă, căci Domnul nu voia ca făclia pregătită pentru sfeşnicul mitropoliei din Lichia să se irosească în pustie. S-a întors deci părintele Nicolae şi s-a retras într-o mănăstire, sporind comoara duhovnicească. Cum stătea el într-o noapte la rugăciune, a auzit iarăşi glasul:
- Nicolae, să intri în slujba poporului, dacă Mă iubeşti cu adevărat!
- Oare ce-mi spui, glasule? Ce voieşte Domnul de la mine? s-a înspăimântat şi a cugetat Nicolae. Şi glasul i-a spus:
- Nicolae, nu aceasta este holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine. întoarce-te printre oameni, pentru ca prin tine să se preamărească numele Meu!
A înţeles Nicolae că Dumnezeu voia să lase liniştea şi să meargă să slujească oamenilor. Şi, voind să se ferească de slava omenească, s-a gândit să meargă într-o cetate unde nu-l cunoştea nimeni. S-a dus deci în cetatea Mira, unde trăia ca ultimul dintre săraci, de nu avea unde să-şi pună capul.
Tocmai în acea vreme s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira. S-au adunat episcopii ca să aleagă bărbat vrednic pentru acel scaun. Vrând să asculte de sfatul lui Dumnezeu, au început a se ruga. Şi unuia dintre episcopii mai bătrâni, în timp ce se ruga, i s-a arătat un înger, care i-a spus:
- Mergi în zori şi stai lângă uşile bisericii. Bărbatul care va intra primul în biserică se numeşte Nicolae şi pe acela să-l puneţi arhiepiscop.
Episcopul a făcut întocmai. S-a apropiat de cel ce venise primul în zori la Utrenie şi l-a întrebat:
- Cum te cheamă, fiule?
- Nicolae mă cheamă pe mine, stăpâne, robul sfinţiei tale, a răspuns acesta cu mare blândeţe.
După nume şi după blândeţea răspunsului, episcopul a ştiut că e bărbatul voit de Dumnezeu şi i-a spus:
- Urmează-mă, fiule!
L-a dus la episcopi, care l-au primit cu cinste şi i-au dezvăluit toate. Dar Nicolae nu voia să primească cu nici un chip. Insă şi-a adus aminte că avusese un vis: Dumnezeu îi dădea o Evanghelie aurită, iar Maica Domnului, haina arhierească. A ştiut că aceasta era voia Domnului şi s-a supus.
Ca arhiereu, viaţa lui a devenit pildă bună pentru toţi, după voia Domnului. Hainele lui erau simple şi mâncarea pustnicească, era tată sărmanilor, miluitor săracilor, mângâia pe cei ce plângeau, ajuta pe năpăstuiţi, făcând mult bine. Era mereu blând şi se ferea de îngâmfare.
Dar vifor pustiitor a cuprins lumea şi oamenii şi a ajuns şi în cetatea Mirei. în vremea lui Diocleţian şi Maximian, credincioşii trebuiau ori să se lepede de Hristos, ori să moară; şi viforul a ajuns şi în cetatea Mirei. Creştinii au fost întemniţaţi şi arhiepiscopul Nicolae o dată cu dânşii. Legat laolaltă cu ceilalţi, Nicolae nu prididea să-i mângâie şi să-i întărească în iubirea şi mărturisirea lui Hristos.
Cu vrerea Domnului, împăratul Constantin a biruit pe păgâni şi a adus pacea.
